Eu asta simt în jurul meu. Prietenii mei, oamenii pe care îi întâlnesc, cunoscuţi şi necunoscuţi au pe faţă acea speranţa a omului care până acum era trist. Acea tristeţe a omului răvăşit de o întâmplare peste care îi era foarte greu să treacă. Ştiu cum e depresia. Am trăit asta când a murit tata. E o jale…o durere…Pentru că atâţia ani nu ne-am manifestat cum am simţit, ne-a ajuns din urmă depresia. De data asta am avut trei zile de doliu. Cele oficiale. Dar sentimentul meu e că doliul nu s-a terminat odată cu îngroparea celor morţi. Nu ne putem opri pentru că au rămas sub ochii noştri oamenii arşi şi vii. Ei nu ne lasă să uităm. Ei ne vor mai ţine încă memoria trează şi mintea atentă. Dacă ar fi fost un simplu accident care să se termină în 3 zile cu soborul de preoţi care-i îngroapă. Probabil că astăzi ne-am fi întors toţi la treburile noastre. Dar cei peste o sută de oameni vii, arşi dar vii, nu ne lasă să ne întoarcem pur şi simplu la noi cei de dinainte. Au mai fost accidente, s-au mai întâmplat mişcări. De data asta e diferit. Pentru că ei nu pot să strige, strigăm noi. Pentru că ei nu pot să-şi ia mâncare le-o ducem noi direct în spitale, pentru că ei nu pot aprinde lumânări pentru prietenii lor care au rămas în club, ne-am dus noi şi le-am aprins. Le dăm dragostea şi sângele nostru. Suntem acolo, conectaţi. Ieşim din amorţeală, din deprimare. Nu întâmplător oamenii merg la protest de parcă paşii i-ar duce singuri într-acolo. Piaţa e zilele astea canapeaua din salonul psihoterapeutului. Acolo în stradă, strigandu-ne disperare de-a trăi civilizat şi normal, avem şanse să ne facem bine. Împreună putem să ieşim din depresia naţională. Acum ne-o recunoaştem. Am făcut primul pas.