Imi vine să o fac poster! I-am spus de câteva ori să aibă grijă, căci mâinile mele sunt din ce în ce mai greu de ţinut sub control. Sunt momente în care simt cum îmi zboară dreapta spre direcţia din care simte aroganţă.

Pre- şi adolescenţa însăşi mi se par cea mai grea piatră de încercare a unui părinte, mama, tata şi amândoi la un loc. Expresia pe care am auzit-o cu toţii în copilărie “îţi dau una de-ţi zboară dinţii din gură” adună în ea toată frustarea unui părinte în faţa unui ton obraznic, superior, plictisit şi arogant din partea propriului copil. Prietenii mei cu copii mai mici râd de toate întâmplările pe care le povestesc, absolut convinşi că exagerez. Îi înţeleg. La fel credeam şi eu cand eram sigură că diversificarea alimentaţiei, tendinţa de a duce la gură orice obiect pe care punea mâna, echilibristica primilor paşi sau căţăratul pe mobilă era tot ce putea fi mai rău. Nuuuuuu! Toate astea erau floare la ureche! Tot ce poate fi mai rău e să taci, să respiri, să numeri până când nu mai poţi şi să-ţi spui în tot acest timp – “Hormonii îşi fac de cap, o să-i treacă, ai răbdare.”

- Iartă-mă, te-am scuipat? o întreb într-o zi, şocată de tonul pe care îmi răspunde la o întrebare absolut banală.

Ea se uită la mine debusolată:

- Nu. De ce?

- Pentru că mi-ai răspuns pe un ton de parcă te-aş fi scuipat. Şi mă gândeam că poate m-am precipitat în timp ce-ţi vorbeam şi s-a întâmplat asta fără să-mi dau seama. Iar dacă nu s-a întâmplat, atunci aş putea să o fac voluntar, măcar să ai un motiv să-mi răspunzi pe acest ton.

Şi-a scris pe uşă mesaje prin care şi-a delimitat foarte clar teritoriul. Le-a scris şi în engleză şi în română, ca să fie sigură că am priceput. Încerc să mă ţin cât mai departe de toate tentaţiile de a-i invada intimitatea. Nu-i verific telefonul, contul de Facebook, buzunarele, notiţele de pe caiete. Avem o relaţie minunată. Vorbim despre de toate şi orice. Este cel mai bun copil de pe planetă până când răspunde la o întrebare ca şi cum ar vorbi cu un rahat. Şi-atunci îmi urcă tensiunea, tonul, adrenalina, nervii. Sunt pe punctul să explodez şi aş putea să devin foarte agresivă, violentă şi iresponsabilă. Fac eforturi mari să nu depăşesc zona verbală şi o reduc la minimum, dar tot nu mă pot abţine complet. Îi iau telefonul, îi închid accesul la internet, o pedepsesc în ce cred eu că o doare mai tare.

OK. I le-am luat. Ea se îmbracă şi iese cu bicileta să se plimbe în cartier. Şi-atunci începe drama din capul meu. A ieşit fără telefon. Dacă i se întâmplă ceva şi are nevoie de ajutor, dar nu poate să facă un apel la 112? Dacă, Doamne fereşte, i se întâmplă ceva şi noi suntem suparate? Dacă se duce cât vede cu ochii? Şi-mi vine să fug după ea pe stradă cu telefonul ei în dinţi, să o iau în braţe, să îi spun că nu iubesc nimic mai mult pe lume. Dar mă abţin şi aştept cumine să revină. Ştiu că îi pare rău, ştiu că ar fi vrut să nu se întâmple aşa, ştiu că o să fie atentă. Până data viitoare, când o luăm de la capăt…