În ce stadiu al durerii te afli?

02 Martie 2018, 09:35    •   
comentarii

Se spune că există 5 stadii ale durerii: negarea, furia, tânguiala, depresia și acceptarea.

Nu se întâmplă nicio despărțire, care să nu te treacă prin toate. De-a lungul vieții m-am aflat, mereu, într-unul dintre ele. Fie că era despărțirea de un partener de viață, de cineva din familie, de un prieten sau de un loc. Am trecut prin fiecare, lăsând timp și loc stărilor, să mă cotropească.

Mai întai, am negat. Am refuzat să accept ce s-a întâmplat, că mi s-a întâmplat mie. Am ridicat ziduri în fața evidenței, dincolo de care să nu văd și să nu aud nimic. Am refuzat adevărul. M-am mințit pe mine și pe ceilalți. M-am agățat de orice fir de pai care ar fi putut întoarce lucrurile… N-am reușit decât să prelungesc agonia! Singura păcălită am fost eu. Toți ceilalți știau ceea ce eu refuzam să văd.

Într-o zi, mi-am dat jos ochelarii de cal și am lăsat durerea să se arate în toată splendoarea ei. Și atunci, am devenit furioasă. Pe celălalt, mai întâi, pe toți cei care au fost implicați, într-un fel sau altul, în durerea mea și, ultimele grame de furie, cele în care rămâne, de obicei, cel mai mult venin, le-am păstrat pentru mine.

Când am băut toată otrava și s-a golit paharul, am început să simt durerea. Să mă întind pe podea, să stau cu genunchii la gură și cu mâinile încolăcite și să plâng... să mă plâng și să plâng atât de tare și de rău, încât aveam impresia că tot corpul meu s-a transformat într-o jale. Mă durea fiecare particică pe care puneam degetul. Fiecare fir de păr ascundea în el un motiv de tânguială.
Dacă îmi aminteam ceva frumos, legat de acea despărțire, îmi țâșneau din ochi lacrimi de dor. Dacă în mintea mea se perindau imagini cu lucruri neplăcute, plânsul meu se transforma în urlet de furie și, apoi, în jale. Până într-o zi, în care nu am mai simțit nimic.După ce mi-am plâns tot ce am avut de plâns, ochii mei nu mai aveau nicio lacrimă. Au rămas împietriți, privind în gol.

Și, așa, am intrat în cea de-a patra fază a durerii: depresia. Nimic nu mă bucura, nimic nu mă întrista. Nu mă mișca nimic. Mergeam fără țintă și fără să privesc în stânga și în dreapta. Mă întorceam fără nicio bucurie, nicio întâlnire nu era suficient de puternică, încât să miște un fir de păr. Nicio emoție nu putea să facă o fisură, măcar, în zidul înalt și gros, pe care depresia îl construise în jurul durerii mele. De aici, ieși cel mai greu. Aici, ai cel mai mult de lucru. Aici, vine o zi, în care trebuie să iei în mână un pichamăr și să spargi zidul. Poți alege să faci asta singur sau poți să-ți strigi prietenii, să vină, fiecare, cu câte un pichamăr și să-l spargeți mai repede.

Eu am ales să trec prin toate fazele durerii, alături de oamenii care știu că mă iubesc. Care m-au privit cu aceiași ochi și când mă mințeam, și când eram furioasă, și când mă plângeam, și când mă afundam în depresie. Le-am dat voie să mă vadă căzută și obosită, tristă și disperată, le-am permis să stea lânga mine și să-mi fie sprijin. Iar ei au făcut mai mult decât aș fi putut face eu. Oamenii care ne iubesc rămân stâlpii de care ne putem sprijini, pe podețul prin care trecem, în fazele durerii. De pe o parte, pe alta a apei în care stă învolburată durerea, trecem pe un pod, prin toate fazele. Noi alegem dacă ne sprijinim pe oamenii dragi să ajungem dincolo sau ne chinuim, singuri, cu riscul să călcăm greșit și să cădem în vârtejul durerii. Putem să ieșim și de acolo. Mai greu, cu mai mult efort, dar cei puternici reușesc să înoate, în cele din urmă, spre celălalt mal.

Eu am ales să mă sprijin. Și așa, pas cu pas, trecând și acceptând toate fazele durerii, am ajuns pe malul celălalt. Unde m-a așteptat Acceptarea. Cea mai dulce dintre toate fazele! Acceptarea e premiul pe care îl primești, la sfârșitul traseului. Cei care ajung la acceptare au sentimentul că urcă, direct, pe podium. Acceptarea te face campion. Ai câștigat! În lupta dintre tine și durere, tu ai câștigat!

În orice stadiu te-ai afla, du-te înainte! Privește în față și amintește-ți că, pe partea cealaltă, e diploma ta de campion! Și nu uita: nu trebuie să treci singur prin asta! Dă-le voie celor ce te iubesc să-ți fie puncte de sprijin! Nu vor face nimic în locul tău. Dar tu vei ști că ai de cine să te prinzi dacă îți scapă, vreo secundă, piciorul și riști să te înghită hăul...Dă-le voie să vină cu tine, în încercarea asta! Îi vei privi cu bucurie și recunoștință atunci când tu, sus, pe podiumul acceptării, vei primi aplauzele lor.

Venim singuri și plecăm singuri de pe lumea asta. Dar avem șansa să trăim împreună cu cei pe care îi iubim!


 
Mirela Retegan pe

YouTube

Arhivă