Statuia pe care o are nu îi aparține. Nici nu a fost desemnat vreun sculptor celebru să o facă în semn de recunoștință pentru merite deosebite in salvarea planetei .

Pe soclu stă statuia pe care tu i-ai făcut-o .După primul zâmbet cu care te-a surprins, i-ai făcut baza. Apoi cu fiecare gest cu care te-a impresionat. O floare a pus o cărămidă, un mesaj drăguț, încă o cărămidă, o noapte specială, o excursie, un vis, o vizită, un cadou = cărămizi pentru statuia pe care singură singurică ai costruit-o. Și în funcție de cât de lungă a fost relația și cât de generos a fost omul, ne rezultă dimensiunea statuii.

Am construit și eu câteva. Unele mai mari altele mai mici. Pe unele le-am stricat bucată cu bucată. Au fost statui în care a trebuit să intru cu ciocanul sau cu barosul . Am construit la un moment dat o statuie pe care a trebuit să o stric punând dinamită – asa de bine o lipisem de soclu. Mi-am dat seama într-o zi că în această situație putem aplica expresia “eu te-am făcut, eu te omor “. Fac și eu fix cum face toată lumea după o despărțire. Îmi retrag ambasadele și declar război rece. Nu trimit nicio informație, nu caut știri. Apoi fac scenarii despre ce viață frumoasă, interesantă, palpitantă și plină de imprevizibil trăiește celălalt fără mine. Într-o zi am schimbat strategia. Când am vrut să aflu ce face am pus mâna pe telefon. Și am descoperit o voce plictisită, apatică și aceleași răspunsuri din categoria: alerg, rezolv chestii, întâlniri. Și în timp ce vorbeam simțeam cum tremură statuia din toate îmbinările. Cred că un singur deget ar fi fost de ajuns să las locul gol pe soclu. Pentru o nouă statuie.