Mai țineți minte expresiile motivaționale cu care am crescut? Vă mai amintiți discursul încurajator al părinților noștri? "Vezi că ți-au cam crescut aripile...ți le tai io, să te întorci cu picioarele pe Pământ!". De fiecare dată când o acțiune de a mea depășea capacitatea lor de reacție, părinții mei aveau metoda sigură de a opri din fașă orice încercarea de a ieși din tipare. Mai întâi, amenințarea și apoi dacă nu luam în considerare discursul lor mobilizator, mobilizau ei cureaua, nuiaua...Fac parte din generația copiilor care au crescut într-un cadru restrictiv. Nu trebuia să mă întind mai mult decât îmi era plapuma, nu aveam voie să visez cai verzi pe pereți, nu trebuia să-mi iau nasul la purtare și mai ales nu trebuiau să îmi crească aripile dincolo de limitele admise.

Părinții noștri nu căutau aer să sufle în ele, ci foarfecă să taie cât era nevoie. De fiecare dată când reveneam din vacanțele de la țară, de la bunica mea, Mama Ică, ai mei scoteau foarfecele din sertar ca să-mi revin la normal. Acel normal în care trebuia să țin cont de cât și cum aveam voie. Bunica mea era singura care îmi sufla în aripi. Dar o făcea cu atâta credință că aripile mele creșteau pe ascuns și habar nu aveau ai mei, că nu puteau ei să taie, cât putea bunica să sufle. Pentru că dintre toți oamenii care m-au iubit ea a fost cea mai înțeleaptă. Și a fost singura care a știut că atunci când vrei ca un copil să-și atingă visurile îi sufli în aripi nu i le tai.