" Nu cred că ne mai vedem nepoată..." mi-a zis fratele tatălui meu când l-am văzut acum două săptămâni.

Avusesem spectacol la Oradea și am trecut pe la el. Știam că e ultima dată. I-am dus cartea mea pe care i-am scris o dedicație. - Eu o să plec la tatăl tău și o să-i spun cât ești de grozavă. Sunt foarte mândru de tine. Cred că e ultima oară când ne vedem. - Eeeee, ce tot vorbești din astea? a sărit nora lui încercând un ton de glumă. El s-a uitat în ochii mei fix cu privirea cu care s-a uitat și tata ultima oară și, privindu-mă, i-a spus nurorii lui: Nepoata mea știe despre ce vorbesc. Am zâmbit, nici măcar nu am încercat să-l contrazic.

Să-i spui că mi-e tare dor de el, am reușit să șoptesc ținându-mi nodul în gât.

S-a jucat de-a v-ați ascunselea cu cancerul vreo 7 ani. L-a păcălit cât de mult a putut. I-a distras atenția cât să-și pună în ordine toate lucrurile din viață. Au conviețuit 7 ani ca șoarecele și pisica. I-a tot întins capcane și el le-a tot fentat. Până și-a însurat feciorul cel mic. Abia a împlinit 60 și... Tata n-a avut chef de joaca asta. După un an și jumătate de la diagnostic s-a plictisit. S-a dus la 62. Celălalt frate al lor la 45 iar tatăl lor la 52. Mi-e și frică să fac o medie. Mă agăț de partea feminină. La mama în familie se trece de 70. Și bunica din partea tatălui a făcut 72.

Cum e viața după 40 de ani? m-a întrebat Maya într-o zi. Începi să-ți iei rămas bun de la tot mai multă lume. Începi să-ți urezi "la revedere" într-o altă galaxie.

Din lumea mea colorată și veselă zbor la Oradea pentru că, în ultimul an, după fiecare plecare din țară, când îl sunam să-l întreb ce face, îmi spunea: Te-am așteptat nepoată, să nu-ți stric concediul. Și-a ales o zi în care eu să pot ajunge la ultima întâlnire. A fost cel mai organizat și planificat om din câți am cunoscut. Nimic nu a rămas nelămurit în urma lui. Și-a așezat fiecare om și fiecare lucru la locul lui și s-a dus să-și trăiască nemurirea. Alexandru Retegan era numele lui de pe pământ. Un om de la care am învățat multe dar mai ales am învățat lecția demnității.

" Nepoată, faci o treabă grozavă. Tu îi înveți pe oameni cum să fie părinți mai buni pentru copiii lor. Să nu te schimbi de dragul nimănui. Rămâi dreaptă și bună așa cum a fost tatăl tău".

De la el am învățat că primim fix atâtea zile câte ne trebuie. Dacă știm pentru ce le cerem. El a vrut să-și însoare feciorul. Și i-a făcut luna trecută o nuntă ca-n povești. L-a lăsat să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Iar el s-a ținut de promisiunea cu care și-a negociat ultimii ani: “Vreau să trăiesc să-l văd pe Ionuț însurat”. Și-atât a trăit.