Voi, cei ce aveti copii, va mai amintiti imaginea aceea cu copilul vostru invatand sa mearga? Mai stiti cum stateati in fata lui, cu bratele intinse si spuneati HAIDE, CURAJ! Cum la 2 metri de el erau cu bratele intinse si mama si tata si bunicii si toata lumea se bucura de fiecare pas pe care izbutea cu greu sa-l faca?

Eu imi amintesc cum stateam cu mainile intinse, cu zambetul cat toata fata, cu sprancenele arcuite a incredere si cum, la fiecare cazatura de-a ei, spuneam: “Hai, hopa sus, ridica-te, nu-i nimic, e doar o cazatura. O tranta nu-i decat o tranta. Ridica -te si incearca din nou. Du-te mai departe.” Si ea se ridica, sprijinindu-se de perete si mai facea inca un pas, iar eu o incurajam si mai tare: “Bravooo, hai, ai incredere, da-ti drumul. Mama e aici si o sa te prinda!”

Fara sa-mi dau seama, a venit un moment cand am inlocuit asta cu: “Esti pedepsita! De ce-ai facut asta?” Iar ea se uita la mine si spune cu glas moale, mirandu-si ochii: “Am crezut ca asa trebuie”. Daca m-as uita la mine in momentele acelea, mi-as vedea bratele incolacite in jurul pieptului, sprancenele incruntate si gura tuguiata a repros. De fapt ea nu a facut altceva decat sa cada din nou, invatatnd sa mearga prin viata.

Cand am inlocuit “ai incredere, sunt aici , mama te sustine” cu “Esti pedepsita”? Cum sa fac sa-mi amintesc ca ea inca invata sa mearga in picioare? E alta incaperea, sunt altele podelele, e altul peretele de care se sprijina. Dar noi invatam sa mergem toata viata. Ramanem copii chiar daca avem 1, 10, 18, 28, 35, 55 de ani. Cat timp avem parintii, suntem copiii lor. Si ei n-ar trebui sa uite niciodata ca rolul lor in viata copiilor e sa tina bratele larg deschise, sprancele ridicate si zambetul pana la urechi si sa spuna formula magica: “Ridica-te si mergi mai departe. Nu-ti face griji, e doar o cazatura. Ai incredere, te prinde mama! Sau tata…”