Nu există nici o Asociație a dependenților de telefon? Dacă știți vreuna dați-mi și mie contactul, pentru că e clar, trebuie să mă tratez.

Mi-am dat seama într-o bună zi cu soare, când mi-am uitat telefonul acasă, că sunt dependentă. Simțeam un ghem în stomac și îmi tremurau genunchii de fiecare dată când îmi aminteam că nu am telefonul. M-am trezit de nenumărate ori căutând în buzunare sau în geantă acel obiect care parcă mi s-a lipit de mână. Nu am fost dependentă de nimic, niciodată. M-am lăsat când am vrut de fumat, băut, mâncat, dulciuri, am renunțat la case, mașini, haine, nu m-am atașat de nimic în așa fel încât să simt că nu mai pot fără. Am renunțat la radio, la oameni, la locuri de muncă…

O zi fără telefon mi-a dat dureri de cap și senzația că îmi lipsește un organ. Nu e bine. Nu e ok.

Până la 45 de ani nimeni și nimic nu mi-a controlat viața. Acum, acest obiect pe care îl țin în palmă îmi dă peste cap prioritățile. Pentru că trebuie să se oprească această dependență într-un fel și într-un anume moment, am fost de acord să fac o încercare.

Miercuri plec cu Maya într-o vacanță în Grecia. Am acceptat ca la urcarea în avion să-mi închid telefonul. Să-mi dezactivez toate conturile de socializare și să păstrez doar posibilitatea de a-i spune mamei "Hristos a înviat!”. Cinci zile în care nu o să citesc niciun mesaj, nu o să dau niciun telefon, nu o să postez nimic, nu o să aflu nimic despre nimeni… Aoleu… deja mă doare stomacul numai când mă gândesc. Numai mâine nu-i poimâine… Zic să profit cât mai pot. Promit să scriu cu lux de amănunte cum am făcut față acestei provocări.

Copilul ăsta mă solicită și mă obligă să-mi depășesc toate limitele.

Credeți-mă! Copii mici - provocări mărunte, copii mari - autodepășire.