Ştiu ce îmi doresc de Crăciun.

Sau mai bine zis, ştiu ce nu îmi doresc. Nu vreau linişte de Crăciun.

Vreau să fie gălăgie în jurul meu. Vreau să aud oameni care povestesc cu bucurie și cu entuziam despre întâmplările minunate din viața lor. Vreau să aud copiii râzând în hohote și strigând din toți plămânii. Vreau să-mi sune în urechi muzica preferată și să aud versuri care să-mi amintească ce norocoasă sunt.

Vreau să-mi ceară oamenii lucruri și să mă certe pentru că nu am timp să mă întâlnesc cu ei. Vreau să stau la telefon până spre dimineață povestind cu cine știu eu despre câte-n stele și, mai ales, în lună. Vreau să povestesc cu gura și cu mâinile despre orice nimic pe care îl consider important în viața mea. Vreau să-mi aud numele strigat de cei care mă iubesc.

Vreau să-mi răspundă Maya superior și plictisit pentru că așa răspund adolescenții. Vreau să-mi răspundă mama cu o mie de întrebări cicălitoare. Vreau să mă întrebe prietenii despre toate câte nu vreau să le discut cu nimeni și să nu se lase până nu obțin de la mine răspunsuri.

Vreau să-mi ceară de lucru oamenii cu care lucrez și să-mi spună care sunt planurile lor pe anul ce vine. Vreau să aud oameni lăudându-se că le e bine. Cât mai mulți și cât mai mult. Să fie bine și sănătoși și gălăgioși toți cei pe care îi iubesc. Vreau să-i strig pe cei dragi, să le dau cadouri și să-i aud răspunzându-mi cu veselie.

Nu vreau liniște. Pentru că, de câțiva ani, de Crăciun îl strig și pe tata. Și aud doar liniște. Aș da orice să-mi mai răspundă măcar o singură dată.