Ai întors capul sau ai lăsat vreodată ochii în jos sub privirile săgetătoare ale cuiva? S-a uitat vreodată la tine un om care să te măsoare din cap până în picioare şi să te facă să crezi că nu faci doi bani? Mi s-a născut în minte întrebarea asta zilele trecute, într-un mall din Bucureşti, când a trecut pe lângă mine o doamnă oarecare. N-aş putea să spun că ar fi fost mai altfel decât alte sute de femei pe lângă care trec zilnic. Însă m-a privit de parca i-aş fi amintit de toate datoriile. M-a scanat, m-a măsurat şi la final a făcut o grimasă de parcă ar fi scris pe mine “Taxe şi impozite”. Primul impuls a urlat în mine: WTF? Al doilea – suspiciunea: oare mă cunoaşte de undeva? Neîncrederea s-a înghesuit şi ea în coşul de nedumeriri – oare vede la mine ceva ce eu n-am observat, ştie ceva ce eu nu ştiu? Şi când s-au întâlnit în capul meu toate aceste gânduri şi mi-au îngreunat fruntea atât de tare încât era gata gata să se aplece, mintea mea a născut un singur răspuns: cine eşti tu, femeie, să te uiţi aşa la mine? Cât de nefericită să fii tu în treaba ta încât să îţi brăzdezi faţa de atâteaî ncruntări în loc să-i desenezi un zâmbet? Câtă iubire ţi-o fi ocolit în ultima vreme inima şi patul de-a rămas toată frustrarea ascunsă în ochii tăi? M-am uitat la ea, am zâmbit, am ridicat sprâncenele şi… am scos limba.

S-a blocat. Din toată atitudinea aceea de superfemeie superioară n-a mai rămas decât o trestie în care se unduia întrebarea: şi eu acum ce fac? Cum se procedeazăîn astfel de situaţii?

Am lăsat-o în urmă şi am mers zâmbind mai departe. Îi mulţumesc pentru că a activat în mine câteva amintiri. Unele în care, confruntându-mă cu oameni care m-au tratat ca şi când nu valoram doi bani, am lăsat privirea în jos, am plecat capul, am oftat şi poate chiar am plecat cu lacrimile gata să-mi ţâşnească din ochi. Oricât ai fi de sigur pe tine, de puternic, de hotărât,există oameni şi situaţii care te pot prinde pe picior greşit. Şi dacă te iei şi îi iei în serios, ai încurcat-o! Îţi sparg câmpul, pierzi energie vitală şi nu înţelegi de ce te chirceşti sub o apăsare pe care nu o mai poţi controla. Şi ţi-e foarte greu să te îndrepţi şi să mergi mai departe. Eu am găsit vaccinul contra celor care se uită la mine urât sau cu superioritate: le scot limba. Şi dacă sunt foarte bine dispusă, mă prefac plină de ticuri. Strâmb dintr-o nară, îmi strâng ochii, mă uit chiorâş, mă scarpin brusc în cap şi, dacă am chef să-i şochez definitiv, le spun că sunt sub tratament contra păduchilor,aşa că să mă scuze că mă scarpin în cap din când în când – totul în timp ce-mi scutur puţin capul spre ei. Am învăţat cu timpul că,în astfel de situaţii, cu astfel de oameni, e care pe care.

Te ţine? Uită-te superior la mine!