Când tu cerți copilul că se culcă târziu și îl ameninți că dacă la deșteptare trage de timp nu o să ai înțelegere, te aștepți ca în cel mai fericit caz sa tacă. În nici un caz nu te gândești că el o să se uite în ochii tai și cu cel mai îngrijorat ton din lume o să-ți spună: "Cum ai ajuns tu în camera mea din viața ta veche de 500 de ani? Cine ești și ce ai făcut cu mama mea?" Evident te pufneste râsul. Am continuat amenințările: "Bine, bine las că vezi tu" doar că de data asta în glumă. Când eu uit să mă bucur, îmi amintește ea. Când mă iau prea în serios mă ia ea în gluma. Facem impreună echipă și ne susținem una pe cealaltă conștiente fiind că avem stări și toane și emoții. Astăzi mă ia peste picior cum doar prietenii mei apropiați știu să o facă. Aseară îmi arăta că știe cine sunt și ce rol am eu în viața noastră. Iar atunci când eu plec puțin cu mintea și cu inima în altă parte , am învățat-o să nu mai stea ghemuită într-un colț plângându-și de milă ci să vină să mă tragă de tricou: "Hei, doamnă, ați văzut-o pe mama mea că nu o mai găsesc! E o femeie caldă și bună și mă iubește mult. Cred că e tare îngrijorată că nu mă ține de mână. Sunt sigură că și ea mă caută. Mă ajutați vă rog să o gasesc pe mama mea?"